Data 04/02/2010 Ora 00:15
Urmatoarele zile au fost banale,cu exceptia vremii care a inceput sa se remedieze. Majoritatea timpului il petreceam in camera,ascultand sunetul vietii pana cand,de multe ori,somnul ma imbratisa. Uneori,mai citeam o carte,atata timp cat ochii inca ma mai ajutau. Totul era identic cu exceptia vreunei vizite de`a lui Peter sau a lui Jenny. Intr`o zi,stiind ca“rasariturile ca niste revarsari de aur” erau din ce in ce mai rare,iar iarna era aproape,ies la o plimbare pe lac. Ma plimb descult prin iarba uda si rece. Ma asez jos,la umbra unei salcii(desi nu era chiar ziua,iar,chiar daca`ar fi fost,caldura s`ar fi lasat asteptata)si`mi aleg un punct in zare pe care`l privesc cu atentie. Devine chiar frig,nu rezist mult asa si`mi indrept privirea catre salcie. Parea mahnita de vremurile trecute si garbovita de atata biciuire a vanturilor. Mi se face urat. Ma intorc acasa(sau mai bine zis la Peter acasa)doar la lumina tigarii. E bine,e foarte bine sa`ti asculti sunetul pasilor pe pamantul ud,sa te lovesti de arborii din jur,sa te rezemi de acestia,sa nu mai astepti pe nimeni.
Cand ajung,toata lumea doarme. Urcand spre camera mea,imi dau seama ca sunt obosit ca un hamal si,cu fiecare treapta suita,mi se pare ca ma apropii de o fericire fara pereche:sa`mi dau jos bocancii,sa`mi intind bratele goale,sa cad pe asternutul rece al patului. Mai sunt 6 pasi,mai sunt 2,nu mai este nici unul. Ma las greu pe clanta,apas,deschid,intru(totul cu o voluptate inceata) si aprind becul.
-Buna seara,Jenny.
De ce n`am tresarit?Logic,firesc,necesar,ar fi fost sa tresar. Cel putin atat:sa tresar. O gasesc la ora asta la mine`n camera,in patul meu,goala,calma,familiara si,in ceea ce ar trebui sa fie o galagioasa explozie,o imensa stupoare,eu nu gasesc sa`i spun altceva decat:
-Buna seara,Jenny.
-Buna seara,Tudor.
Ma apropii de ea,o sarut pe ambii obraji,ii mangai genunchii rotunzi si,pe urma,imi scot din spinare,sacul greu de munte.
-Stii,sunt tare obosit,am umblat unorm astazi. Ma astepti de mult?
-Da,de vreo doua ceasuri.
-Si nu ti`a fost urat?
-Nu. Am stins lumina,m`am dezbracat si m`am intins pe pat. Se vede tare frumos de`aici spre padure si laaacul…
In vocea ei se citea o oarecare tristete dar,imediat o elimina. Eu continui sa ma dezbrac,fara graba,neinfiorat.
-Lucruri noi in sat?
-Nu. Pe seara mi`am luat ramas-bun de la toti si m`am dus sa`mi incui valizele. Mi`am lasat numai rochia si uite,uite,tocmai te`ai asezat pe ea.Avea o voce grava.
-Iarta`ma,sa sting lumina?
Imi spusese la un moment dat ca avea sa plece dar nu o luasem in serios. Acum,afland ca este adevarat,raman la fel de calm ca si pana acum,totusi cu o pata de mahnire`n suflet.
M`am oprit,si eu gol,in fata patului,calm,fara emotie,fara abstractie la pudoare,prieten cu trupul ei gol,de parca l`as cunoaste de o vesnicie.
-Da,stinge.
Ne imbratisam tacuti,ea pierzandu`mi`se toata`n brate,eu acoperind`o din crestet pana la glezne,bucuros ca trupul acesta delicat si robust nu tremura si nu e grabit. Ii simt sanii calmi,ii aud bataia regulate a inimii,ii ascult rasuflarea odihnita. Pulpele fetei se deschid ca doua aripi,docile,dar cu ceva hotarat in miscarea lor.
E un corp ascultator si atent ce il urmeaza pe a meu cu incredere,”raspunzand precis inclinarilor mele,ca la atingerea unor clape de pian”. Nu ne cautam in intuneric unul pe altul,nu ne pierdem,nu ne vorbim:totul este armonios. Si tipatul lui Jenny,curat cum e,ascutit,inalt,”mergand pe fereastra deschisa,spre padure,sa se piarda printre copaci ca sa destepte o veverita,sau ca sa se intalneasca in aer cu tipatul de departe al unei pisici salbatice,la fel de liber”. Un singur tipat,de durere,de libertate,de triumf,nu o sperie nici pe ea,nici pe mine.
-Plangi,Jenny?
Nu,nu plange. Este doar mai calma si mai calda si trupul ei ranit se inclina si mai mult spre al meu,tot ferma,tot decisa,dar cu umerii putin mai grei si cu mainile invinse.
-Ti`e somn,Jenny?
Nu,nu`i e somn. Nu a fost niciodata mai treaza,n`a fost niciodata mai putin ametita,nu si`a dat niciodata mai bine seama de ce se intampla. Uite,aici e mana ei,asta e genunchiul meu,asta e gura ei aspra,asta e urechea mea pe care o saruta fara sa ma infioare,asta e omoplatul ei prea lat,asta e incheietura mainii mele si dincolo,uite,”vin zorii”.
Curand,un zgomot abia distins de automobile se va auzi apropiindu`se. Jenny,va trebui sa plece,raspunzand claxonului ce o cheama de jos,de pe sosea.
De ce nu plange? De ce nu`mi cere sa ma opresc aici? De ce ramane langa mine egala si de ce ma iubeste ca pentru o eternitate,nu ca pentru cateva ceasuri?
A doua zi,o privesc pe Jenny Rey in prag,cu aceeasi salopeta albastra din prima zi,cu aceeasi privire cristalina,gata de plecare si cu geanta de plecare in mana. Inspira o frumusete grava,intangibila ce ma face sa regret ca pleaca.
-Ramai cu bine,Tudor.
-Jenny?
-Da?
-Sa ai grija de tine!
-Iti promit,draga Tudor,iti promit!
Si a plecat,lasandu`ma fara speranta.
Urmatoarele zile au fost plictisitoare. Singurele lucruri ce`mi aminteau de ea erau:o carte veche si maronie de`a ei,o esarfa galbena,o palarie din paie dupa care ne ascundeam cand ne sarutam in timpul unui apus si niste scrisori de`ale noastre. Toate acestea,uitate la mine pe parcursul timpului in care era aici.
Foarte pătrunzator.
RăspundețiȘtergere