Ah! Ce suflet drăgăstos
Şi ce gând maiestuos
Se ascund în tulburare,
Într-o mare întristare:
În a casei umbră rece,
Un nimeni mâhnit priveste,
Cum încet-încet ii trece
Mândra, vai ce frumuseţe!
El se-atârnă de-o speranţă
Făr' prea mare importanţă
Zbierându-i fără-ncetare,
O ultima încercare.
Ea, un cireş înflorat,
El, un arbor spulberat.
Ea, un vesmânt colorat,
El, o haină de-aruncat.
Dar aceasta nu se-ndură,
Şi-l răneşte, făr' de ură,
În speranţa c-o iubeşte
Şi pe ea el şi-o doreşte.
luni, 19 aprilie 2010
luni, 12 aprilie 2010
Partea a VIII-a
N-am mai scris demult. Nici nu prea am avut ce. Tot anul a fost tipic, cu Peter mai mult plecat. Intre timp a venit si iarna. Zilele sunt mai scurte si mai intunecoase. Iarna a izbucnit fara jumatati de masura, in toata amploarea si cruzimea ei, descompunandu-ma. Odata cu acest anotimp a sosit si vreamea cadourilor si a zambetelor false, a strangerilor fortate de mana si a monedelor, aruncate intr-o clipa de generozitate, tiganilor cu copii in brate ce stau la marginea strazilor.
Ciudat, jos se aude galagie. E totusi tarziu si nu stiu ce-ar putea fi. Imi iau halatul si cobor:
- Salut, Peter!
Da, era Peter care s-a intors din nu stiu ce iesire , care a durat mai bine de o luna.
Cea mai mica surioara a lui sarea si tipa regulat spunand "excursie" . O privesc pe ea, apoi pe Peter, apoi iar pe ea si din nou pe Peter. Acesta-mi incuviinteaza din cap.
A doua zi am plecat spre Paris cu trenul de la 8 ajungand pe la doua dupa-amiaza. Ne cazam la o pensiune apoi mergem la cumparaturi. Vestea a fost devastatoare: eu eram obosit, iar surorile lui Peter pline de energie.
Dupa cateva ore de cumparaturi nu m-am ales decat cu un ceas, un parfum, niste suveniruri si o durere incredibila de cap, pe cand ceilalti abia-si mai puteau duce lucrurile.
Pe la 8 seara ne-am intors la pensiune in aceeasi galagie in care am plecat.
- Eu ies la o plimbare, vreau sa ma relaxez, ii zic lui Peter si plec.
Afara ninge. Chiar in acest moment mii de fulgi ma acopera. In fata mea, o alee se pierde in intunecimea cladirilor, iar in spate un bec palpaie greoi. Iarna ma apasa din toate punctele de vedere. E atat de monotona si asemanatoare incat nu mai suport.
Incep sa pasesc nesigur, promt. Las in spate urme modeste in zapada. Imi continui mersul nedestinat pana cand ajung la marginea orasului. Peisajul s-a transformat dintr-o alee marginita de cladiri, intr-un neant ce parea ca ma inghite.
Este liniste, se aud doar fulgii ce se aseaza pe pamant. Pe cine crede ca pacaleste? Inauntrul ei, dincolo de toata ceasca cruzime, iarna, cu ochii adanci si tristi este cea care indura.
Sus, luna incepe sa castige loc printre norii ingramaditi.
Dupa o vreme de privit in gol ma cuprinde un fior. Respiratia mea este singura sursa de caldura, iar de lumina, stralucirea lunii.
Totul disparuse de mult in jurul meu. Pare ca nu mai sunt inconjurat de nimic. Ma las pe spate. Simt cu zapada se topeste pe obrazul meu. Ochii incep sa nu-mi mai ajute iar eu adorm.
Ciudat, jos se aude galagie. E totusi tarziu si nu stiu ce-ar putea fi. Imi iau halatul si cobor:
- Salut, Peter!
Da, era Peter care s-a intors din nu stiu ce iesire , care a durat mai bine de o luna.
Cea mai mica surioara a lui sarea si tipa regulat spunand "excursie" . O privesc pe ea, apoi pe Peter, apoi iar pe ea si din nou pe Peter. Acesta-mi incuviinteaza din cap.
A doua zi am plecat spre Paris cu trenul de la 8 ajungand pe la doua dupa-amiaza. Ne cazam la o pensiune apoi mergem la cumparaturi. Vestea a fost devastatoare: eu eram obosit, iar surorile lui Peter pline de energie.
Dupa cateva ore de cumparaturi nu m-am ales decat cu un ceas, un parfum, niste suveniruri si o durere incredibila de cap, pe cand ceilalti abia-si mai puteau duce lucrurile.
Pe la 8 seara ne-am intors la pensiune in aceeasi galagie in care am plecat.
- Eu ies la o plimbare, vreau sa ma relaxez, ii zic lui Peter si plec.
Afara ninge. Chiar in acest moment mii de fulgi ma acopera. In fata mea, o alee se pierde in intunecimea cladirilor, iar in spate un bec palpaie greoi. Iarna ma apasa din toate punctele de vedere. E atat de monotona si asemanatoare incat nu mai suport.
Incep sa pasesc nesigur, promt. Las in spate urme modeste in zapada. Imi continui mersul nedestinat pana cand ajung la marginea orasului. Peisajul s-a transformat dintr-o alee marginita de cladiri, intr-un neant ce parea ca ma inghite.
Este liniste, se aud doar fulgii ce se aseaza pe pamant. Pe cine crede ca pacaleste? Inauntrul ei, dincolo de toata ceasca cruzime, iarna, cu ochii adanci si tristi este cea care indura.
Sus, luna incepe sa castige loc printre norii ingramaditi.
Dupa o vreme de privit in gol ma cuprinde un fior. Respiratia mea este singura sursa de caldura, iar de lumina, stralucirea lunii.
Totul disparuse de mult in jurul meu. Pare ca nu mai sunt inconjurat de nimic. Ma las pe spate. Simt cu zapada se topeste pe obrazul meu. Ochii incep sa nu-mi mai ajute iar eu adorm.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)